O analiză retrospectivă a ultimilor zece ani de conducere CECCAR arată un contrast tot mai greu de ignorat între discursul public despre excelență, profesionalism și dezvoltarea profesiei și efectele concrete resimțite de membri și stagiari.
În 2016, Robert Aurelian Șova vorbea despre preocuparea managementului CECCAR pentru identificarea tendințelor, înțelegerea evoluției profesiei contabile și poziționarea corectă pentru viitor. După un deceniu, rezultatele trebuie însă evaluate nu prin declarații, strategii și prezentări publice, ci prin ceea ce au produs efectiv deciziile conducerii în viața profesională a celor pe care organismul profesional pretinde că îi reprezintă.
Reformarea stagiului: un experiment suportat de stagiari
În anul 2016, conducerea CECCAR a decis organizarea regională a stagiului profesional, deși existau încă de atunci avertismente privind efectele unei asemenea măsuri. Institutul de Dezvoltare Profesională Continuă a pus în aplicare un sistem care a transferat costuri și dificultăți suplimentare atât asupra stagiarilor, cât și asupra salariaților din filiale.
Stagiarii au fost obligați să parcurgă distanțe mai mari pentru pregătire și evaluări, să suporte cheltuieli suplimentare și să se adapteze unor reguli schimbate succesiv. În filialele în care se organizau activitățile de stagiu, salariații au fost supraîncărcați, iar în filialele mai mici au existat inclusiv demisii ale celor implicați în organizare.
Unii stagiari au renunțat după ce promovaseră deja examenul de admitere, iar procentul redus de promovabilitate a ridicat semne de întrebare privind eficiența sistemului de pregătire și calitatea suportului oferit. Câțiva ani mai târziu, activitățile de stagiu au revenit în mare parte la nivelul filialelor, iar după aproape un deceniu activități și posturi eliminate sau restrânse în numele reformei au reapărut sub alte denumiri.
Întrebarea este firească: cât de bine a fost fundamentată reforma inițială și cine răspunde pentru costurile, dezorganizarea și consecințele suportate între timp de stagiari și salariați?
Problema este cu atât mai gravă cu cât stagiul continuă să fie organizat în baza unui regulament căruia îi lipsește avizul obligatoriu al Ministerului Finanțelor. Nu discutăm despre un detaliu formal, ci despre documentul care stabilește regulile după care viitorii profesioniști își desfășoară stagiul, participă la activitățile obligatorii, sunt evaluați și ajung la examenul de aptitudini.
În aceste condiții, cum poate un organism profesional să pretindă stagiarilor respectarea strictă a unor obligații, termene și taxe, în timp ce propriul cadru de organizare este aplicat fără parcurgerea integrală a procedurii de avizare prevăzute?
În același timp, există nemulțumiri privind modificarea calendarului cursurilor, evidența prezențelor și a lucrărilor, înregistrarea notelor și lipsa unei abordări unitare între lectorii aceleiași discipline. Stagiarului i se cere rigoare absolută, dar aceeași rigoare nu pare să funcționeze atunci când trebuie analizată calitatea sistemului pe care CECCAR îl administrează.
Mai grav este tratamentul diferențiat. Există situații în care, prin transferarea dosarelor între filiale, unii stagiari ar fi putut ajunge la examenul de aptitudini fără să își fi îndeplinit integral obligațiile din stagiu, în timp ce pentru stagiarul obișnuit regulile au rămas rigide.
După zece ani, rezultatul este greu de prezentat drept succes: obligații numeroase, stres, costuri suplimentare, evidențe neclare și o pregătire care pare să urmărească uneori mai mult bifarea unor ore decât dobândirea unor competențe profesionale reale.
Educația profesională: de ce nu pot fi cursurile accesate oricând?
Problemele nu se opresc la stagiu.
După ani de modificări și improvizații, în 2025 a fost introdus un sistem de înscriere la cursuri prin platforma de raportare. În teorie, membrii pot selecta cursurile disponibile. În practică, numărul limitat de locuri, decalajele dintre momentul anunțării și cel al înscrierii și modul în care platforma afișează oferta fac ca un membru să poată pierde posibilitatea de participare fără să fi avut, în realitate, o șansă rezonabilă de înscriere.
Aici apare o întrebare pe care conducerea CECCAR o evită de ani de zile: într-o organizație care vorbește permanent despre digitalizare, de ce cursurile nu sunt înregistrate și încărcate pe o platformă educațională, astfel încât fiecare membru să le poată accesa atunci când programul profesional îi permite?
Tehnologia există. Membrii plătesc cotizații. CECCAR dispune de infrastructură și resurse financiare. Un curs poate fi înregistrat o singură dată, actualizat atunci când legislația sau practica profesională o impun și pus la dispoziția tuturor membrilor, fără limită artificială de locuri și fără obligativitatea sincronizării programului unui profesionist cu agenda unui lector.
O asemenea soluție ar reduce costurile, ar elimina problema locurilor limitate și ar permite membrului să revină asupra materialului ori de câte ori are nevoie.
Atunci de ce nu se face?
Răspunsul trebuie căutat inclusiv în mecanismul financiar construit în jurul pregătirii profesionale. Menținerea unui sistem bazat pe cursuri repetitive, programate la anumite ore și susținute permanent de lectori agreați permite continuarea unor plăți importante către aceleași persoane. În acest context, devine legitimă întrebarea dacă actualul model este construit în primul rând pentru nevoia de pregătire a membrului sau pentru conservarea unui sistem costisitor de remunerare a lectorilor agreați.
Problema nu este că lectorii sunt remunerați. Este normal ca munca profesională să fie plătită. Problema apare atunci când există soluții tehnologice evidente, mai flexibile și mai puțin costisitoare pentru membri, dar acestea sunt ignorate, iar varianta aleasă continuă să producă aceleași plăți către același cerc restrâns de beneficiari.
Nici accesul la suporturile de curs nu este deplin. Membrii pot consulta, în principal, materialele cursurilor la care au participat, deși contribuie prin cotizații la finanțarea organismului profesional. Înaintea înscrierii nu cunosc întotdeauna lectorul și nu pot consulta materialul pentru a aprecia dacă respectivul curs răspunde nevoilor lor profesionale.
Mai mult, de-a lungul timpului au fost propuse de membri alternative mai puțin costisitoare, dar acestea au fost ignorate, în timp ce actualul sistem continuă să genereze plăți importante către lectori și către structurile implicate în organizarea pregătirii profesionale.
Reguli pentru membri, responsabilitate redusă pentru sistem
Un tipar se repetă atât în stagiu, cât și în pregătirea profesională continuă: atunci când sistemul nu funcționează, consecințele sunt suportate de stagiar sau de membru.
Dacă platforma nu afișează corect situația, membrul trebuie să o clarifice. Dacă informația este transmisă târziu, tot membrul suportă riscul. Dacă apar erori în evidențe, tot el trebuie să demonstreze că și-a îndeplinit obligațiile.
În schimb, responsabilitatea pentru modul în care sunt concepute, aprobate și administrate aceste mecanisme rămâne greu de identificat.
După zece ani de reforme, reorganizări, digitalizare și discurs despre excelență, rezultatul perceput de mulți membri este mult mai puțin spectaculos: reguli complicate, costuri ridicate, informații insuficiente, acces limitat la servicii și o relație tot mai distantă cu propriul organism profesional.
Zece ani sub același model de conducere
După zece ani, haosul din CECCAR nu mai poate fi prezentat drept o simplă succesiune de greșeli.
El pare rezultatul firesc al stilului de conducere imprimat de Robert Aurelian Șova, în care funcția, controlul și menținerea influenței personale au devenit scopuri în sine, iar organismul profesional a fost obligat să se adapteze permanent acestui model, în detrimentul coerenței, profesionalismului și interesului real al membrilor.
Reforme începute și abandonate, reguli schimbate, structuri desființate și ulterior reconstruite, conflicte permanente, proceduri excesive pentru membri și o toleranță surprinzătoare față de propriile disfuncționalități formează, după un deceniu, un tablou care nu mai poate fi explicat prin simple accidente manageriale.
Robert Aurelian Șova nu poate fi separat de acest model. Influența exercitată asupra organismului profesional, direct sau prin oamenii și structurile care au perpetuat direcțiile sale de conducere, a marcat profund CECCAR în ultimii zece ani.
În acest interval, funcția și controlul par să fi devenit mai importante decât construcția unei organizații predictibile, transparente și orientate către membrii săi.
Cu atât mai grav este faptul că, după zece ani marcați de acest model de conducere, Robert Aurelian Șova urmează să revină în funcția de președinte al CECCAR în a doua parte a lunii octombrie, în urma unui proces electoral ilegal. Cu complicitatea Consiliului Superior și a președinților de filiale, organismul profesional intră astfel într-un nou ciclu de conducere sub autoritatea celui care a imprimat direcția criticată chiar prin rezultatele ultimului deceniu.
Calitatea deciziilor se măsoară prin calitatea rezultatelor
Ultimii zece ani de conducere CECCAR trebuie evaluați prin efectele concrete asupra membrilor, nu prin prezentările publice ale instituției.
Dacă o reformă obligă stagiarii la costuri mai mari și este ulterior abandonată, dacă un regulament de stagiu este aplicat fără avizul obligatoriu al Ministerului Finanțelor, dacă platformele digitale generează noi dificultăți, dacă membrii plătesc pentru pregătire dar nu au acces permanent la resursele educaționale și dacă soluțiile alternative propuse chiar de ei sunt ignorate, atunci problema nu mai poate fi redusă la câteva erori administrative.
Este rezultatul unui model de conducere.
În spațiul public, CECCAR vorbește despre excelență, etică, dezvoltarea profesiei și reprezentarea intereselor profesioniștilor contabili. În interior, membrii se confruntă cu reguli tot mai numeroase, costuri suplimentare și dificultăți administrative care le consumă timpul și resursele.
După zece ani, întrebarea nu mai este ce s-a promis. Întrebarea este mult mai simplă: ce au primit concret membrii și stagiarii în schimbul cotizațiilor, taxelor, obligațiilor și costurilor pe care le-au suportat?
Și mai există o întrebare: cât timp poate fi prezentată drept performanță o guvernanță ale cărei rezultate concrete sunt resimțite de propriii membri mai degrabă ca obstacole decât ca sprijin?
Sursa: ceccar.net